Ascult playlist-ul Dirty Dancing de pe Spotify, la maxim, în căști, pentru că nostalgia m-a lovit din plin. Pentru că mi-e dor de serile calde pe care le-am petrecut în Havana, de acele #havananights în care ne plimbăm pe străzile animate din Havana Vieja, de energia orașului și de agitația de pe străzi. La acel moment (dar și acum), aveam impresia că totul era un film, o scenă de film pe care o jucam chiar noi, alături de actorii (localnicii) care asta fac zi de zi, care se bucură de soare și de viață de insulă, care – în fiecare zi – dansează, cântă și stau la povești cu alți oameni, care se bucură de viață într-un mod autentic, într-un fel în care noi, europenii, nu o mai facem demult (asta, dacă am făcut-o vreodata). Si sa nu va ganditi ca ei au o viata mai usoara sau ca lucrurile sunt la fel de roz cum sunt pentru turisti, dar cred ca fericirea vine din interior si ca secretul e sa te bucuri de lucrurile mici si de viata.
În Havana am descoperit viața de insulă, care a fost exact așa cum îmi imaginam eu ca ar fi. Mi-am dat seama că timpul se scurge cu totul și cu totul altfel, că ziua are mai mult de 24 de ore, că timpul chiar se dilată. Și nu pot să descriu în cuvinte cât de minunat a fost să nu știu ce zi din săptămână e, să ne trezim cu un concert chiar în fața casei, cu muzică și costume și să nu știu dacă e ora 12, 17 sau 20. Tot ce știam e că apune soarele, că mergem să bem mojito și că mâine va fi o nouă zi în care ne trezim cu noaptea în cap la sunetele cocoșilor. Și că o vom porni din nou la drum pe străzile prăfuite ale Havanei, că vom merge la London Bar, aka strada unde aveam internet, că ne vom găsi refugiul într-un restaurant unde vom bea o limonadă bună cu multă mentă și gheață și că voi mânca o Ropa Vieja – preparatul tradițional al Cubei, pe care îl mănâncă doar turiștii. Ironic, nu?
O zi în Cuba era o zi în care nu ne verficam notificările de pe Instagram (exceptând prima dimineață, cand din obisnuință am luat telefonul și am intrat pe Instagram…fără succes, bineînțeles), în care nu eram ocupată să postez stories, în care nu mai conta ce s-a postat pe Facebook sau pe alte rețele de socializare. O zi în Cuba începea pe Havana Street la ultimul etaj al unei clădirii care, ca orice altă clădire din Havana Vieja, avea amprenta timpului, a anilor care au trecut pe lânga ea. De la balcon vedeam imagini absolut fascinante, o piață care se deschidea la 7:30-8 cu un ritual șocant de aducere a cărnii (porcii erau aduși cu taxi/mașina la piață, se negocia asupra prețului, iar dacă nu cădeau de acord, porcul era imediat pus pe bancheta din spate a mașinii). Era genul de piață pe care în Europa nu o mai vedem, cu mese din beton pe care carnea de porc stătea alături de fructe și legume exotice, în niciun fel de conditie specială sau macar sanitară. Acolo începea fiecare dimineață, pe balcon și în livingul drăguț pe care îl aveam și în care obișnuiam să vorbim câte-n lună și-n stele.
Încă de la primii pași, mi-am dat seama că Havana e locul care o să îmi rămână mult timp pe retină și în suflet. Faptul ca am ales să îmbrățișez Havana cu tot ce are ea, bun sau rău, m-a făcut să văd dincolo de ceea ce turiștii văd, dincolo de tot arsenalul de mașini colorate, dar și mai departe de sărăcia și lipsurile pe care le vedeam și din cauza cărora călătorii cu prea multe asteptări au fost dezamăgiți. În Havana am văzut oameni buni, care te opreau pe stradă să îți ofere un pont, fără să îți ceară nimic la schimb; am văzut oameni curioși și fascinați care ne întrebau de unde suntem, multi știind de România și de faptul că am fost comuniști (sau socialiști, asa cum ziceau unii). Iar mai apoi veneau întrebările de tipul ”cât stăm și dacă ne place Havana”, ”dacă am vizitat nu știu ce obiectiv turistic” și sfaturile sincere și prietenoase – ”nu cumpărăți trabucuri de pe stradă”, ”Cuba e o țară sigură”, etc..
Am văzut oameni care cântău si dansau în timp e măturau strada, moment pe care nu o să îl uit niciodată. Oameni care îți zâmbeau fără motiv, lucru pe care noi europeanii (în special românii) nu îl mai facem pentru ca ar fi ciudat. Am văzut străzi pline de oameni, de copii care se jucau cu o minge de fotbal spartă, am văzut copii iesind de la școală, bătrâni care stateau în fața blocului jucând table. Am văzut oameni simpli, fericiți cu puținul pe care il au. In special seara, oamenii ieseau seara pe strada si jucau dominos, ascultau muzica si vorbeau. Probabil faceau asta din lipsa altor modalitati de distractie (internet, tv, etc)
Și mai țin minte un moment super drăguț, care ne-a rămas în suflet și de care ne aducem aminte mereu cu drag și cu zâmbetul pe buze. Nu mai știu exact în ce zi s-a întâmplat, dar țin minte ca se juca un El Classico, iar cum jumătatea mea mai buna e un madridista cu acte în regulă, am hotărât că trebuie să facem cumva să vedem acel meci. Însă, într-o țară în care nu există internet sau prea mult contact media cu restul lumii, ne-am gândit că e aproape imposibil să găsim un loc în care meciul să fie difuzat. Asta până când am văzut două fulare atărnând la geamul unui parter de bloc. Și ce crezi, acolo era un mic bar plin de cubanezi microbiști care savurau fiecare moment din meci. La început ne-a fost rușine să intrăm deoarece aveam împresia că intrăm la cineva în casa, dar ne-am făcut curaj, am intrat, proprietarul ne-a pregătit rapid o masă, am comandat cola cubaneză și ne-am uitat la meci. A fost poate cea mai cool si autentică experiență din Havana.
În final, mi-am dat seama că mașinile vintage nu definesc Havana, că ele reprezintă poate 1% din întreaga călătorie și că oamenii sunt cei care contează, ei fac Havana să fie…well, Havana. Mi-am dat seama că cele mai frumoase amintiri și cele mai bune lecții de istorie și de viață nu le-am obținut făcând un tur cu mașina, savurând mojitos la o terasa fancy sau fotografiind obsesiv mașinile, ci le-am primit de la oameni și din toate plimbările pe care le-am făcut random prin oras. Meciul de fotbal pe care l-am văzut printre cubanezi; micul magazin cu sucuri proaspete de unde ne luam suc de maracuja sau ”melocoton” – ulterior am aflat că asta e cuvântul pentru ”piersică”, la prețul de 20 bani pe un pahar; faptul că un simplu om cu care am schimbat două vorbe la un moment ne-a sărit în cale atunci când ne-a văzut a două oară, la o săptămână distanță; cuplul de bătrâni care ne-a așteptat la apartamentul de pe Havana street, momentul în care am văzut cum arată un magazin alimentar pentru cubanezi, toți oamenii cu care am interacționat, toate plimbările de pe Malecon și din Havana vieja, toate zâmbetele și toți ochii curioși, toate aceste lucruri mărunte sunt cele care ne-au rămas în suflet și de care ne vom aduce aminte peste ani și ani. Acum, la un an de la prima noastră vizită în Cuba, pot spune că acea călătorie a fost unică și că, într-un fel, ceea ce am vazut acolo a schimbat ceva. Havana nu ne-a oferit doar căldură, ci și câteva lecții de viață și de istorie. A fost o experiență pe care trebuia să o trăim și pe care imi doresc din tot sufletul să o repetăm cândva, pentru că… Half of my heart is in Havana, ooh na-na (ayy, ayy)
Citește și:
- Despre costuri în Havana – cat de ieftină este de fapt Havana?
- Havana Food Tour – ce și unde mâncăm
- Ghid (practic) de călătorie pentru Havana (1) – viză, transport, cazare, monedă și internet
- Primele impresii despre Havana